Cineva... ba mai mulţi, ziceau că e bine să laşi trecutul acolo unde e, şi să-ţi modelezi din prezent, viitorul. Le-aş fi spus tuturor să schimbăm locurile. E uşor să dai sfaturi din propriii-ţi papuci, probabil mai călduroşi decât ai mei. Şi cu pompon roz.
Prezentul meu este, zi după zi, trecutul. Oricât încerc să ies din „nămolul” lui rece şi întunecat, picioarele îmi alunecă şi cad. Iarăşi şi iarăşi...
I-am ascultat şi pe cei care sfătuiesc pe internet, cu zel şi, cred ei, cu dăruire de sine, să las karma să lucreze şi să îndrepte lucrurile. O vreme i-am ascultat, pentru că e mai comod aşa. Azi însă spun că nu există karma, destin, ci atitudine în faţa vieţii. Stai sau faci. Taci sau vorbeşti. Te laşi învins, sau te ridici şi reacţionezi. Când nu mai ai nimic, când nu ţi-au mai lăsat nimic, ce ai de pierdut?
Când şi azi, ca şi ieri, îmi curăţ cartoful fiert în coajă, presar puţină sare şi doi stropi de ulei, şi îl mănânc cu noduri, întrebându-mă de ce... îi las pe toţi cu sfaturile lor, cu viaţa lor, şi îmi întorc ochii, mai scrutători ca până acum, spre viaţa mea. După binevoitorii sfătuitori, ar trebui să mulţumesc pentru cartof şi sare şi ulei. Am răguşit mulţumind. Am răguşit cerând ajutor surzilor.
În concluzie, psihologia lor motivaţională o consider praf roz pentru ochii naivilor. Viaţa mea contrazice tot ce ei propovăduiesc. Nu cred că sunt singura pe care acest mod de gândire a aruncat-o în cea mai sumbră prăpastie a vieţii. Iar când ajungi acolo, nici dracu’ nu mai stă lângă tine. Tot din proprie experienţă o spun. Eşti absolut singur, obligat să-ţi găseşti puterea interioară, să revii cu picioarele pe pământ şi să te ridici. Sau să mori! În bezna absolută, eşti doar tu şi Dumnezeu. Niciun alt om! Aici, în acest punct al vieţii, apar miracolele. Am avut parte de ele de câteva ori.
Îi cer iertare lui Dumnezeu pentru că l-am rugat să-mi pună în piept o piatră, ca să pot scrie într-un limbaj neplăcut mie, dar uzitat şi înţeles de unii.
Aş fi vrut să am îndrăzneala să-I cer uitarea... dar mi-a fost ruşine. Ar fi însemnat să nu vreau să învăţ, şi să continui să fac alegeri greşite. Ar fi însemnat să fiu egoistă, iar această carte să nu existe.
Aşadar... cu smerenie îl chem pe El martor în tot ceea ce urmează să scriu, rugându-L să-mi stea alături, să fie Adevărul din vorbele mele şi Înţelepciunea din gânduri. Pentru că El mi-a văzut sufletul, la fel cum le-a văzut şi pe-ale lor.
